Romania, economie

Economia României este într-o continuă dezvoltare datorită reformelor economice. Principalele industrii ale României sunt cea textilă şi de încălţăminte, industria metalurgică, de maşini uşoare şi de ansamblare de maşini, minieră, de prelucrare a lemnului, a materialelor de construcţii, chimică, alimentară şi cea de rafinare a petrolului. O importanţă mai scăzută reprezintă industriile farmaceutică, a maşinilor grele şi a aparatelor electrocasnice. În prezent, industria constructoare de maşini (vezi Dacia Logan) este in continua dezvoltare.

Industria românească de IT cunoaşte o creştere anuală constantă. Puterea economică a României este concentrată în primul rând pe producerea de bunuri de către întreprinderile mici şi mijlocii în industrii precum cea a maşinilor de precizie, vehiculelor cu motor, industria chimică, farmaceutică, a aparatelor electrocasnice şi a îmbrăcămintei.

Principalele ramuri industriale sunt industria constructoare de maşini, chimică, petrochimică, a materialelor de construcţii, de prelucrare a lemnului şi industria uşoară. În cadrul industriei constructoare de maşini se produc utilaje petroliere pentru platforme de foraj terestru şi marin la Ploieşti, Târgovişte, Bacău, Bucureşti şi Galaţi, utilaje miniere la Baia Mare, Petroşani şi Sibiu, maşini unelte la Bucureşti, Oradea, Arad, Râşnov şi Târgovişte, şi produse ale industriei de mecanică fină.

Industria electronică şi electrotehnică este reprezentată prin întreprinderi amplasate în principal în Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Craiova, Piteşti. Tractoare se produc la Braşov, Craiova, Miercurea-Ciuc, iar alte maşini agricole la Bucureşti, Piatra Neamţ, Timişoara şi Botoşani. Locomotive se produc la Bucureşti şi Craiova, vagoane la Arad, Caracal, Drobeta-Turnu Severin, autoturisme la Piteşti, Craiova, Câmpulung-Muscel, autocamioane la Braşov troleibuze la Bucureşti, nave maritime la Constanţa, Giurgiu, Olteniţa şi aeronave la Bucureşti, Bacău, Braşov şi Craiova.

Industria chimică s-a dezvoltat în ultimele decenii datorită existenţei unei game largi de materii prime existente în ţară: cantităţi de sare, sulf, potasiu, lemn de răşinoase, stuf, gaz metan, produse animaliere. Industria de prelucrare a sării s-a dezvoltat la Borzeşti, Băile Govora, Râmnicu Vâlcea, Târnăveni şi Giurgiu. Acid sulfuric se produce la Baia Mare, Zlatna, Copşa Mică, Turnu Măgurele, Valea Călugărească şi Năvodari.

Industria petrochimică produce cauciuc sintetic la combinatele petrochimice de la Brazi şi Borzeşti, mase plastice la Ploieşti, Făgăraş, Brazi, Borzeşti, Piteşti, fire şi fibre sintetice la Botoşani, Săvineşti, Roman, Iaşi. Industria chimică şi industria celulozei şi hârtiei sunt reprezentate prin numeroase centre în toată ţara. Se produc medicamente şi produse cosmetice, coloranţi, vopsele şi detergenţi.

În cadrul industriei materialelor de construcţii se produce ciment, sticlă şi articole din sticlărie, ceramică pentru construcţii, prefabricate, var. Principalele întreprinderi de ciment se află la Bicaz, Braşov, Fieni, Comarnic, Turda. Sticlă se produce şi se prelucrează la Bucureşti, Mediaş, Târnăveni, Dorohoi, Turda, Avrig.

Industria de prelucrare a lemnului dispune de resurse forestiere considerabile. În combinatele de prelucrare a lemnului se produc plăci aglomerate, fibrolemnoase, furnire, placaje, mobilă. Cele mai importante unităţi se află în zonele montane şi submontane, la Suceava, Bistriţa, Focşani, Piteşti, Râmnicu Vâlcea, Târgu Jiu, Arad, Târgu Mureş, Reghin, Satu Mare, Bucureşti, Brăila şi Constanţa.

Industriile uşoară si alimentară au tradiţie în România, deoarece există importante baze de materii prime autohtone. Importante sunt industria bumbacului, industria de prelucrare a lânii, a confecţiilor si tricotajelor la Bucureşti, Botoşani, industria zahărului, a uleiurilor, a vinurilor, a panificaţiei.

Comerţul în România în perioada 1937-1939

Ramurile cele mai importante ale industriei erau industria petroliferă şi cea a gazelor naturale. Principalele resurse de petrol se găseau la poalele Carpaţilor lângă Ploieşti, la intrarea dinspre Pasul Predeal. Producţia de păcură era controlată în mod rigid de către guvernul român, deşi anumite companii străine aveau interese mari faţă de aceasta. Producţia totală de păcură era de 6,240,000 tone în anul 1939. Exporturile totale de produse petrolifere erau de 9,313,000,000 lei, un leu având valoarea de $.006.

Sarea şi tutunul erau monopoluri de stat. Tutunul ce provenea în cea mai mare parte din Câmpia Dunării, era de proastă calitate, însă era sursa principală de venit a localnicilor. În comparaţie cu tutunul balcanic, tutunul românesc avea o frunză slabă şi era netratat.

Industria extracţiei şi prelucrării cărbunelui era limitată la regiunea Anina din Banat, însă cărbunele extras era de foarte bună calitate. La Anina se produceau 300,000 tone de cărbune anual. Cărbunele extras de la Sacu, Doman şi Ocna de Fier era livrat unor oţelării importante. Se spunea în acea vreme că în regiunea Hunedoara, la sudul localităţii Deva ar exista resurse nedescoperite.

Lignitul era extras în mari cantităţi din regiunea Hunedoara şi din regiunea dintre Vârciorova şi Bacău, însă cele mai importante zăcămite se aflau în Muntenia şi Moldova. Producţia totală de lignit în 1937 era de 2,183,508 tone.

Antracitul era extras din districtul Gori de la Schela şi din Moldova şi Muntenia, însă cantitatea totală nu depăşea 201,000 tone.

Gazele naturale erau exploatate pe scară largă în regiunile Sărmăşel, Zau de Câmpie, Şaroş pe Târnave, Bazna şi Copşa Mică din Transilvania. Era exploatată o suprafaţă de 114 km pătraţi; în general 140,000,000 metri cubi de gaz metan puteau fi extraşi de pe un kilometru pătrat.

Industria oţelului se afla în Banat, fiind în legătură cu minele de cărbune de acolo, având o producţie anuală de 129,060 tone în 1937.

Pescăriile din regiunea Dunării erau de o importantă valoare comercială şi după pescăriile de pe Volga, pescăriile din josul Dunarii, de lângă Giurgiu şi Olteniţa, Călăraşi, Cernavodă şi Hârşova şi cele de lângă Ostrov, erau cele mai extinse si mai bogate din Europa. Pescuitul din lacuri era neînsemnat, însă producţia anuală a Deltei Dunarii era de aproximativ 9,000,000 kilograme.

România era una dintre cele mai bogate ţări din sud-estul Europei în ceea ce priveşte grânele. Muntenia şi Basarabia produceau de două ori mai mult decât cantitatea produsă în Transilvania. Producţia totală era doar puţin mai scazută decât cea a Germaniei şi reprezenta o cincime din cea a Canadei. Grâul era de calitate foarte bună şi era recoltat în mare măsură mecanizat, iar fermele româneşti erau bine dotate.

Exportul de grâu a scăzut în mod considerabil din 1914, deşi în 1911 reprezenta 70% din valoarea totală a exporturilor. De atunci locul a fost luat de exportul de gaze naturale. Principalii clienţi pentru exporturile de grâu erau ţări ca Belgia, Olanda, Germania şi Marea Britanie.

Industria de prelucrare a lemnului exporta în 1938 produse în valoare de 2,465,000 lei.

Puterea economică a României

Principalele industrii ale României sunt cea textilă şi de încălţăminte, industria metalurgică, de maşini uşoare şi de ansamblare de maşini, minieră, de prelucrare a lemnului, a materialelor de construcţii, chimică, alimentară şi cea de rafinare a petrolului. O importanţă mai scăzută reprezintă industriile farmaceutică, a maşinilor grele şi a aparatelor electrocasnice. În prezent, industria constructoare de maşini (vedeţi Dacia Logan) este foarte largă şi este orientată înspre piaţă. Industria românească de IT cunoaşte o creştere anuală constantă.

Puterea economică a României este concentrată în primul rând pe producerea de bunuri de către întreprinderile mici şi mijlocii în industrii precum cea a maşinilor de precizie, vehiculelor cu motor, industria chimică, farmaceutică, a aparatelor electrocasnice şi a îmbrăcămintei.

Turismul

Turismul reprezintă sectorul economic care dispune de un potenţial valoros de dezvoltare ce poate deveni o sursă de atracţie atât a investitorilor cât şi a turiştilor străini, însă concurenţa puternică din partea ţărilor învecinate (Ungaria, Bulgaria, Croaţia) şi amploarea problemelor legate de competitivitatea turismului românesc îngreunează situaţia.